DE SUFLET – ISTORIA SPORTULUI VRÂNCEAN
„Dumnezeu oferă fiecărei minți alegerea între adevăr și tihnă. Alege : nicicând nu le poți avea pe amândouă.”
– Ralph Waldo Emerson
În ziarul nostru de marți am anunțat că la Colegiul Național Unirea Focșani, ieri , joi 04 octombrie, ora 13.00 a avut loc lansarea lucrării “Monografia Colegiului Național Unirea Focșani”. Autoarea lucrării, doamna profesoară Tudora Ciubotaru, a reușit să surprindă foarte bine și latura sportivă a istoriei instituției de învățământ, activități sportive locale și județene care timp de mulți ani au fost reprezentate de competițiile sportului școlar. În cinstea acestui eveniment, Sportul de Vrancea, vă prezintă un capitol din volumul II al lucrării “ Liceul Unirea Focșani 1943 – 1951 – exerciții de neuitare”, lucrare apărută în iunie 2002. Articolul “ Participant finalist” a fost scris de domnul inginer mecanic Romeo Mănăilă din București, fost elev al liceului Unirea Focșani, seria 1943 – 1951.
“ La începutul anului 1950, mai marii sportului din țara noastră au hotărât ca în toate județele din țară să aibă loc o întrecere la unul din cele mai frumoase sporturi de iarnă și anume schiul.
Ca urmare, și în Focșani, la sfărșitul lunii ianuarie se anunța organizarea unui concurs de schi fond, pe distanța de 5 km pentru juniori din care făceam și eu parte.
Pentru cei trecuți de 18 ani – seniori distanța de parcurs era de 8 km.
Vremea închisă și zăpada puțină nu permiteau antrenamente serioase pentru cei ce doreau să participe la acest concurs, mai întâi la faza pe județe și la un interval de două săptămâni la faza republicană, care urma să fie la Poiana Brașov. Atunci se chema Poiana Stalin, în cinstea marelui conducător de la Răsărit.
Pentru mine schiul era un sport foarte plăcut, dar nu îl puteam practica decât parțial, neavând condițiile acelora care locuiau în regiunea de deal sau de munte.
Totuși dorința de a mă afirma într-un sport pa care-l îndrăgisem ca amator a făcut ca în luna ianuarie a acelui an, să fac niște eforturi vizibile, pentru a-mi crea o condiție fizică încât, să pot trece cu bine de această fază județeană, pentru ca mai târziu să mă prezint la faza republican. Zăpada nu prea bogată de la începutul lui 1950 făcea ca să caut locuri în afara orașului cu mai multă zăpadă și cu un teren mai accidentat și denivelat pentru a mă descurca în diferite situații oferite de o configurație a terenului diversă în condițiile unui concurs. Este adevărat că în acele vremuri, destul de lipsite de posibilități, puțini erau aceia, care se gândeau să practice acest sport, schiul, în regiunea orașului nostrum de șes, iar acei ce locuiau la deal sau munte, mă refer la tineri în marea majoritate, nici nu știau de existența lui.
Ceea ce știau mai toți copiii și tinerii, era că săniuța care era mai accesibilă și care, în cele mai multe cazuri era destul de primitivă, fiind confecționată de părinții acelor copii.
În mod cu totul fericit, în afară de o săniuță care avea pe tălpi și platbandă metalică pentru a o face mai bine să alunece și care îi conferea o rezistență sporită la șocurile mecanice la care era supusă, mai posedam și o pereche de schiuri. Acestea erau de tip cazon sau militar, rămase după urma tatălui, fost ofițer și care își lăsase osemintele dincolo de ODESA în Ucraina, în august 1941 comandând un batalion și având gradul de maior în cadrul unui regiment de vânători.
Schiul era obligatoriu pentru ofițeri, iar eu, păstrând tradiția, am plecat la Iași unde am intrat la liceul militar în anul 1943. O serie de colegi din școala primară nr.1 intrau în acel an la liceul de băieți “UNIREA”. Cu o parte din ei, ca Pușcă Virgil, Zărnescu Puiu, Langa Dinu, Pavelescu Țuțu, Stăncic Ioan, Brezeanu Joul, Culiță Tiberius și alții urma să redevenim colegi în clasa a X-a, atunci cănd prin desființarea liceelor militare, am fost obligat să urmez un liceu civil.
Acolo la Iași, în fiecare iarnă toți elevii eram obligați să facem antrenamente la disciplina schi, impuse în pregătirea militară.
Așa se face că, în acel an , aveam să devin un client al locurilor și terenului străbătut de râul Milcov, la ieșirea din oraș, înspre șoseaua ce merge la Râmnicu Sărat.
Profitând de zăpada care în acea vale se menținea mai groasă, am reușit să-mi pun la punct condiția fizică de care aveam nevoie, în întrecerea ce avea să urmeze.
Și iată că ziua concursului se apropia, iar printre concurenți se afla și fratele meu , Țucu Mihăilă.
De participanții din partea liceului “Unirea”, se ocupa unul dintre cei mai îndrăgiți profesori de sport, LUPU ZIGMUND zis Juma – care știa ca nimeni altul, cum îți poți doza efortul, pentru a duce cursa contra cronometru la bun sfârșit.
Cu câteva zile înaintea datei la care urma să se țină concursul, a nins și o zăpadă de circa 20 de cm avea să acopere orașul. În acea zi de sfârșit de ianuarie – o sâmbătă – ne-am prezentat toți concurenții la ieșirea din oraș, acolo unde azi este intersecția de cale ferată cu șoseaua ce merge la Odobești.
Pe atunci nu era asfaltată și se prezenta ca un drum de țară ceva mai îngrijit.De o parte șI de cealaltă a a cestei șosele, erau niște șanțuri pentru colectarea apei. Atunci în ziua concursuluiacestea erau acoperite cu zăpadă și aveau să dea multe neplăceri participanților din Focșani și celor veniți din tot județul.
Dl. Profesor Juma instalase de-a lungul traseului o mulțime de băieți, cu scopul de a fi încurajați și susținuți moral în efortul nostrum de a câștiga. Unul dintre ei a fost Coco Abageru care, deși era în clasa mai mare a XI-a, a fost unul din aceia care m-a încurajat și susținut prin tot felul de îndemnuri, pentru a câștiga concursul.
Acesta avea să înceapă la ora 10.00 când ni s-a explicat traseul și locul unde urma să ajungem, la 5 km spre Odobești.
La categoria mea, juniori, participau circa 22 de tineri ce trebuiau să alunece pe “DOAGE”, așa cum erau poreclite schiurile noastre.
Puțini știau că aceste schiuri de fond, mai ușoare decât cele de coborâre, trebuiau pregătite înainte de concurs. Pregătirea se făcea prin aplicarea pe talpa acestora a unui strat de ceară, care făcea ca zăpada să nu se lipească de talpa lor, permițându-le să lunece ușor.
Am reușit să dau cu acea ceară specială de schiuri cu o zi înaintea concursului.
După ce se aplica ceară, cu podul palmei se lustruia talpa în lungul ei până ce aceasta devenea oglindă. Operația dura cam 2 – 3 ore și se făcea întotdeauna la plecarea pe pârtie sau pe traseul ce urma a fi parcurs. Dacă zăpada era proaspătă și schiul nu era pregătit, aceasta se lipea de talpă și făcea aproape imposibilă alunecarea lui.
Așa s-a întâmplat și în ziua concursului, când tinerii participanți, mai puțin cei familiarizați cu aceste mici neajunsuri, au fost obligați să abandoneze de-a lungul traseului.
La start au participat printer concurenți, așa cum am arătat și fratele meu mai mic și care, plin de ambiție, se anunța un rival serios. Odată startul dat, fiecare dintre concurenți a încercat să-și impună un anumit ritm. Unii s-au năpustit, fără o coordonare și o anumită ritmicitate care să le permit o respirație ce nu trebuia să ducă la o stare de sufocare.
Cei grăbiți aveau să abandoneze după 1 – 2 km. Am reușit să plec, într-un ritm vioi, dar nu precipitat, ceea ce a făcut să mențin pe tot traseul un ritm constant și concomitant să depășesc pe toți acei care se repeziseră pe acel traseu obligat și care încet încet își pierdeau răsuflarea.
Pe tot drumul am primit încurajări frenetic din partea asistenței, format din colegii mai mici sau mai mari.
Am reușit să ajung primul și puțini au fost aceia care aveau să termine cursa, printer care se număra și fratele meu.
Era prima victorie din viața mea și trebuie să remarc faptul că un rol imens în obținerea acestui success, îl avusesse profesorul de sport – azi plecat dintre cei vii – Dl. JUMA.
Și azi îi păstrez o frumoasă amintire, spunând : ”Să-I fie țărâna ușoară” acolo unde se odihnește în pământul din Țara Sfântă.
La sfărșit am primit și o plachetă pe care era scris “Campion Județean”. Eram campion și elev al Liceului “ Unirea”.
La seniori, avea să se califice colegul nostrum din clasa mai mare a XI-a MERICA C. Acesta era un fel de atlet, sărea în înălțime 1,83m, ceea ce făcuse din el un mic campion național.
Un alt campion, ajuns național a fost și aruncătorulla greutate Gabi Georgescu zis Găbău, care depășea ușor 18 m, și el elev al Liceului “Unirea”, atunci elev în clasa a IX-a.
După circa două săptămâni, aveam să fiu coleg de cameră cu Merica – campionul județean de la seniori, la unul dintre cele mai frumoase hoteluri din Brașov, pe atunci orașul Stalin. După căteva zile de acomodare cu traseele montane din Poiana Brașov, intram în concurs cu reprezentanții tuturor județelor din țară, la categoria mea, juniori.
În poiană zăpada era destul de mare, iar traseul de 5 km era ales atât cu urcări pieptiș ce-ți solicitau mușchii picioarelor la eforturi foarte mari, precum și coborâri lungi printer brazii din pădure. Erai obligat la coborâre să faci cristiane sau să ții schiurile în plug. Dacă nu făceai așa căpătai o viteză prea mare și periculoasă pentru schiurile noastre ușoare.Pe atunci ne existau clăpari, ci niște bocanci de munte, adaptați pentru schiuri, prevăzuți la toc cu un șanț pe care se strângea cablul de prindere fixat în bacurile de la vârful bocancului. Tot acolo se mai găsea și o curea din piele, transversal așezată, care fixa vârful bocancului cât mai fix în bacuri și permitea ridicarea călcâiului, atât de necesară la probele de fond.
Și astăzi îmi amintesc cu o deosebită plăcere că, din cei aproximativ 40 de concurenți la categoria mea, am reușit să mă clasez în primii 10 ocupând un binevenit loc 7.
Dacă iau în calcul că majoritatea concurenților erau din județede deal și munte eu, care veneam dintr-o regiune mai de câmpie, aveam să consider acel loc 7 un mare success.
Și colegul meu Merica C. avea să ocupe un loc bun, ceea ce făcea din noi două exemple de voință, tenacitate și o mare dorință de a fi mândri de faptul că eram elevi ai vestitului Liceu “Unirea”.
La sfârșitul concursului aveam să primim medalii de “ PARTICIPANT FINALIST” ; ceea ce avea să ne umple inimile de o mare bucurie, la vârsta când țncepeamsă gustăm din beția unor succese, sau din gustul amar al unor nereușite sau insuccese.
Tot la acea vârstă, când visurile cele mai năstrușnice începeau să capete contur, am trăit câteva moment frumoase, care poate nu aveam să le trăiesc niciodată.Pentru acele clipe de success, gustate în tinerețe, am alergat ani de-a rândul, dar nu aveam să le mai trăiesc cu plăcerea și intensitatea de atunci.”
redacția@sportuldevrancea.ro
