S-a născut pe 11 octombrie 1986 la Focșani, în zodia Balanței.Are două surori, Dana și Raluca iar părinții Stanca și Lucian au încurajat-o mereu în ceea ce privelte dragostea ei pentru sport.
Clasele I – IV le-a făcut la școala nr. 10 din Focșani unde l-a avut învățător pe domnul Văsiuanu. Gimnaziul l-a continuat tot la școala nr. 120 Focșani unde a avut-o învățătoare pe doamna Maria Momanu. Liceul absolvit a fost liceul de muzică și arte „Gheorghe Tăttărăscu” din Focșani, unde le-a avut diriginte pe doamnele Lupașcu și Roncea, iar educația fizică a făcut-o cu doamna Arginteanu.
În prezent este studentă la Facultatea de arhitectură de interior din București.
Ca hobby-uri are pictura pe sticlă și în general pe toate suprafețele, cititul, filmele bune și nu în ultimul rând senzațiile tari și sporturile care implică aceste lucruri.
Andreea Ghiolduș este o vrânceancă pe cinste, care iubește frumosul și îmbină excelent desenul și culoarea cu exercițiul fizic și mișcarea. Rezultatul este o domnișoară „Jos cu pălăria!”. Nu pot să ascund faptul că la un moment dat mi-a fugit gândul că Andreea este „prințesa Xena din Vrancea!”.
În exclusivitate pentru Sportul de Vrancea, Andreea Ghiolduș ne-a acordat acest interviu!
Un interviu mai aparte pentru noi, dar credem că și pentru tine!
Cu siguranță, căci eu nu sunt o sportivă de performanță. Am fost pentru o scurtă perioada în copilărie, dar acum sunt doar o amatoare.
Fără performanță, se poate face sport din dragoste(dragoste pentru sport!)!
Bineînțeles, deoarece performanța este rezervată celor cu aptitudini sportive deosebite. Dar asta nu înseamnă ca ceilalți n-ar trebui să-l practice, deoarece sportul e o modalitate de a te simți bine, de a-ți modela corpul, de destindere și chiar de relaxare. Sau cel puțin așa ar trebui.
Ai făcut tenis de câmp!
În copilărie mama m-a dus la tenis lângă stadionul din sudul orașului. Mi-a plăcut foarte mult, l-am practicat de la 5 la 9 ani. A fost o perioadă frumoasă, uneori și cu câte 2 antrenamente pe zi. L-am avut antrenor pe domnul Bucuroiu, un om și un antrenor grozav. E un sport pe care îl recomand cu multă căldură și pe care îl mai practic ocazional, dar constat cu tristețe că mi-am cam pierdut îndemânarea.
Cum se împacă sportul amator cu studenția de la arhitectură?
Pot să spun că nu prea se împacă. A fi student la arhitectura înseamnă multe nopți pierdute lucrând la proiecte, care nu sunt puține, puțin timp liber și multă, multă muncă. Mulți zic că e foarte greu să intri la o astfel de facultate; eu zic că e foarte greu să rămâi și o provocare să termini cu note mari. Așa cum mi-a zis un bun prieten arhitect: „Arhitectura e o facultate unde te odihnesti în sesiune”. Asta pentru că în sesiune nu mai sunt de făcut proiecte. Încerc totuși să găsesc ceva timp și pentru mișcare. Iarna mă duc la patinoar înainte de cursuri sau după cursuri, vara încerc să ajung în parc cu rolele, poate anul acesta o să merg pe bicicletă la facultate….
Poate puțini au știință despre scufundări! Ai deja o experiență, amplificată de o mare curiozitate! Povestește-ne experiența ta!
În momentul în care te scufunzi în apa, intri practic într-o altă lume, cu alte reguli și cu un peisaj cu totul fantastic. Multe sunt doar o iluzie optică creată de apă, și multe sunt necunoscute, multe forme ciudate și de neînțeles dar cu atât mai frumoase și mai fascinante. O multitudine de culori și de forme, pești colorați pe care îi vezi doar la acvariu, curenți marini, plante desprinse parcă dintr-o poveste, necunoscutul care te așteaptă dincolo de forma neregulată din nisip (multe viețuitoare marine se camuflează în nisip) și dincolo de orizontul tău vizibil (în apa vizibilitatea este foarte mult redusă; poți vedea doar la câțiva metri, aproximativ 15-20 când apa este limpede). Dar nu poți să te lași furat prea mult de peisaj. Sunt foarte multe reguli de urmat deoarece viața ta depinde de ele. Trebuie să-ți verifici regulat volumul de aer din butelie, să verifici adâncimea la care te afli și, foarte important, să nu-ți pierzi partenerul de scufundare. Trebuie să cunoști procedurile de urgență, să știi ce să faci în anumite situații, să nu te pierzi și să nu faci prostii, căci asta te poate costa viața ta sau a partenerului de scufundări. În rest e o experiență care merită trăită.
Patinajul este pentru tine o mare iubire!
Aș zice că e puțin cam mult spus, dar într-adevăr îmi place foarte mult. E o senzație diferită de mersul pe role dar oarecum asemănatoare. Mă duc la patinoar cât de des pot, ținând cont ca o mare parte din sezon o petrec acasă de sărbatori și o alta parte sunt în sesiune. Dar mă duc și în sesiune după examene, în general când găsesc timp liber.
Echitația în România este un sport rar! Rar din punct de vedere al oamenilor care îl practică! Tu, Andreea, ești un exemplu pentru dragostea dintre om și cal, cel puțin, ce știm noi din Vrancea, despre această legătură!
Îmi plac caii de cănd sunt mică. Îmi amintesc că stăteam ore întregi căutând informații despre ei și alte animale care mă pasionează. Calul este un animal fantastic, este deosebit de inteligent și cei care reușesc să-i căștige prietenia sunt niște oameni deosebiți. Puțini realizează căt de sensibil este acest animal, poate datorită proporțiilor, și cât de mult ne poate spune atunci când ajungem să-l cunoaștem mai bine.
Din păcate sunt foarte puține locuri unde se poate practica echitația în România, asta și din cauză că s-a pierdut tradiția în timpul regimului comunist. Puțini știu că pe locul unde se afla monstruoasa clădire cunoscută sub numele de Casa Scânteii se afla Hipodromul unde însuși Regele venea la curse. Din fericire lucrurile par să se redreseze.Am urcat pe cal prima oară la Clubul Ecvestru din Corbeanca, unde am învățat primii pași, am mai încercat și la Brașov când am avut drum. Într-o călătorie în Egipt am facut o plimbare de neuitat în deșert pe un cal foarte rapid. La Brașov mi-a placut foarte mult deoarece au trasee pe munte, dar toate aceste locații prezintă un dezavantaj major, și anume sunt foarte departe de Focșani. Până la urma am găsit un Depozit de Armăsari la Râmnicelu care e la o oră de mers cu mașina. Asta e o experiență nouă pentru mine deoarece aici nu sunt cai de agrement, sunt mai iuți și mai greu de ținut în frâu.
În legătura cu echitația, ceea ce am observat este că oamenii nu prea înțeleg acest lucru „de a te urca pe cal și a merge călare”, și alt lucru este percepția eronată că tu stai în șa și calul face toată munca. Ceea ce nu înțeleg oamenii este că cei doi, cal și călăreț, sunt o echipă, trebuie să se înțeleagă unul pe celălalt, călărețul trebuie să știe cum să transmită calului comenzile și să știe să interpreteze semnalele pe care i le transmite acesta. Trebuie sa respecți calul căci el nu se afla sub comanda ta decât parțial, el este imprevizibil, iar daca obosește sau se enervează iți va transmite foarte clar acest lucru. Dacă faci efortul să-l înțelegi și încerci să-l faci să se simtă confortabil, să nu-l bruschezi sau să-l tragi de gura inutil, să-i lași capul cât mai liber dar păstrand controlul ai toate șansele să ai o aventură de neuitat. Nimic nu se compară cu acest lucru. Dacă echitația este sau nu un sport, pot să vă spun cu siguranță că da, călărețul face foarte mult efort pentru a se menține în șa, căci nu este ușor, trebuie să îți menții echilibrul, să stai drept, cu genunchii în permanență strânși pe șa, altfel riști să îți iei la propriu zborul, cu câlcâieie în jos, în permanență în gardă deoarece calul este imprevizibil, nu știi ce o să facă în secunda următoare. Eu am aflat asta pe pielea mea, am câteva căzături la activ din cauza că m-am dezechilibrat.
Echitația este un sport care merită încercat, îți dezvoltă echilibrul, abilitățile de comunicare nonverbală și îți sporește încrederea în tine. Pe mine mă relaxează extraordinar de mult, când sunt stresată compania cailor îmi este de un real folos.
Povestește-ne despre ultima ta șa cumpărată și despre ultimul cal pe care îl concurezi!
Decisă fiind să investesc cât mai mult în această pasiune, cu o parte din banii făcuți din pictura pe sticlă, mi-am luat anul trecut o șa. Sunt foarte încântată de ea, a stat toata iarna la mine în atelier. Nu pot să spun că cei din jur m-au aprobat 100%, tocmai pentru că e o pasiune mai puțin înțeleasă. Aveam de gând să cumpăr un cal, dar după ce am facut niște calcule mi-am mai potolit puțin elanul.
Deocamdată nu am un cal anume sunt înca în căutări. Deocamdată m-am oprit la un armăsar rasa semigreul românesc care pare potrivit pentru nivelul meu. Nu îl stăpânesc 100% dar cu timpul o să facem echipa bună. Am încercat și un armăsar rasa trăpaș dar s-a dovedit a fi prea iute, rezultatul fiind faptul că am facut cunoștiință cu iarba. Întotdeauna încerc să mă gândesc și la cal, îmi place să-i răsfaț cu zahăr, dar în situația de față am o provocare deoarece acesta nu mănâncă așa ceva. Așa că încerc cu legume și fructe.
O curiozitate poate pentru doamnele care (zic că ) fac sport! Nu prea îți plac aparatele! De ce?
Am încercat și eu, ca mulți dintre noi, să merg la sala de fitness. Dar de fiecare dată când am încercat, căci am încercat de mai multe ori, m-am lovit de aceeași problemă, și anume, plictiseala. Am încercat să mă motivez, zicându-mi că numai așa pot obține un corp frumos și sănătos, dar nu era deloc distractiv. La sală se instalează rutina, la fiecare aparat, aceeași mișcare, același număr de repetări…..Am costatat că am nevoie de un scop ca să fac cu plăcere un exercițiu fizic. Nu e același lucru să pedalazi în fața unui perete cu ochii pe ceas, murind de plictiseală, cu a pedala în aer liber, într-un peisaj rural, unde nici nu simți cum trece timpul. În liceu, când aveam mai mult timp liber, mergeam des cu bicicleta spre Dalhăuți. N-am ajuns până la mânăstire niciodată, ne opream la fiecare fântână, dar important era că ne simțeam bine. Și am constatat că un sport precum echitația, ciclismul, ski-ul, patinajul, artele marțiale, pe care le-am încercat într-o perioadă, antrenează mult mai multe grupe musculare, este solicitat și simțul echilibrului, corpul devine mai agil, mai armonios în mișcări, rezultat din faptul că mișcările nu sunt aproape niciodată aceleași, plus că trebuie să fim întotdeauna atenți la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, solicitand altfel organismul. De exemplu nu se compară exercițiile pe aparate care implică grupe de mușchi izolate, cu o coborare cu skiurile pe pârtie, unde centrul de greutate se schimbă permanent, se execută mișcări de balans concomitent cu flexarea genunchilor, a căror unghi de flexare variază permanent, toate acestea adaptate la variațiile de teren întâlnite, obstacolele care trebuiesc evitate, grija ca tu însuți să nu devii un obstacol în calea altui skior, cam ca pe șosea, și, bineînțeles, în tot acest timp te bucuri de senzații și de peisaj.
Despre veliere, povestește-ne cât mai mult!
Într-o varăp am avut ocazia să încerc acest sport care implică velele și anume windsurf-ul. Este un spor amuzant, iar dacă mai ai pe cineva de același nivel cu tine, este foarte amuzant deoarece căzăturile nu sunt puține mai ales la început. Înveți să-ți ții echilibrul, deoarece trebuie să stai pe o placă de surf și să ridici vela fără să cazi. Numai acest lucru îți ia vreo jumătate de oră; jumatate de oră de căzături în apă dacă nu mai mult. Apoi înveți să mergi în direcția dorită folosind vântul. Eu personal n-am ajuns la un nivel la care să pot controla direcția prea bine, dar m-am distrat pe cinste.
Ești o mare iubitoare de spectacole de balet! La ce concerte ai fost și care ți-au plăcut? Există, crezi o legătură între balet și sport!
Îmi plac foarte mult spectacolele de balet, admir foarte mult grația balerinelor și a balerinilor, felul în care transpun o poveste în dans. Este fantastic să vezi cum o emoție îți este transmisă în atatea moduri prin dans, muzică, lumini și culoare. Am fost la Lacul Lebedelor, Spărgătorul de Nuci și mai nou Romeo și Julieta. Am mai fost și la alte spectacole de dans, printre care și la Flamenco. Dar favoritul meu este Spărgatorul de nuci. Pur și simplu am fost fermecată, fascinată de dans, de costume și decor.
Cred că balet fără sport nu se poate. De fapt balerinii au un program de repetiții extrem de riguros care le ocupă aproape toata ziua. Este impresionant felul în care se mișcă și salturile executate de parcă ar pluti câteva momente în aer. Un spectacol reușit e acela care te captivează total.
Ce-ai recomanda femeilor din Vrancea în ceea ce privește exercițiul fizic!
În general am observat că dacă unui om nu-i place să facă un lucru, atunci va face tot posibilul să evite să faca acel lucru, în ciuda toturor recomandărilor. Acest lucru e valabil și în domeniul sportiv. E important să căutam ceea ce ne face plăcere, sportul ar trebui să ne facă viața mai frumoasă. Dacă nu îți place să mergi la sală, caută ceva în aer liber și invers, important e să îți placă, pentru că altfel avem tendința de a abandona.
Ce părere ai despre primul și singurul ziar 100% de sport din Vrancea, Sportul de Vrancea?
Este o inițiativă foarte bună și un ziar bine pus la punct. Vă felicit și pentru acțiunile pe care le promovați.
Un mesaj pentru toți vrâncenii iubitori de sport din lume!
Urmați-vă pasiunile și ele vă vor împlini viața!
viorel.paizan@sportuldevrancea.ro
