Milan era ideea performanței duse până dincolo de limitele tradițional acceptate. Fotbaliștii celei mai titrate echipe a Ligii Campionilor reușiseră să demonstreze că poți fi campion european și la vârsta de 33, 35, 38 ori 40 de ani într-un sport în care vârful de producție se oprește pe la 30 – 32 de ani. Uzura este atât de mare încât nu le poți cere picioarelor să aibă agilitatea ori viteza de reacție de la 20 de ani, nici organismului să aibă rezistența la efort din prima tinerețe. Doar mintea devine mai lucidă și experiența mai bogată. Cu acestea poți compensa defectele provocate de anii consumați pe terenul de sport. În mod normal, o formație cu media de vârstă a Milanului nu avea cum să triumfe de atâtea ori în Europa folosind, practic, același lot, cu Maldini, Inzaghi care jucau în Serie A pe când adversarii lor abia se nășteau. S-a întâmplat ca acolo să se adune printr-un joc al hazardului jucători dintr-o stirpe de highlanderi. A fost o poveste frumoasă, bună pentru istoria nu doar a fotbalului ori a sportului, în general, ci pentru ceea ce înseamnă dorința de a verifica până unde merge puterea omului și capacitatea de a lăsa în urmă o construcție la care să se raporteze urmașii. Generația oamenilor care au scris această poveste a dat, marți seara, ultima sa mare reprezentație. A pierdut cu șase minute înainte de tragerea cortinei. Putea ar mai fi rezistat, dar, probabil, un scenariu de dincolo de oameni prevăzuse finalul poveștii pentru întâlnirea cu cea mai tânără echipă a Ligii campionilor. Și cea mai spectaculoasă. A fost ca într-un schimb de ștafetă. Am îndoieli, însă, că dincolo de aceasta va mai fi ceva care să semene cu ceea ce a fost – și a reprezentat – Milanul ultimilor ani. Provocarea lansată de ea, însă, continuă.
Petru TABAN
miercuri, 11 noiembrie 2026
